Cuvânt înainte
Rău îmi pare că nu m-am născut eu înaintea lui Creangă sau lui Ionel Teodoreanu! Acum aş fi intitulat umilele-mi rânduri “Amintiri din copilărie” ori “Uliţa copilăriei”...aşa că sunt nevoit să-i dau un titlu care nu semnifică mare lucru. Însă cele ce vreau să le fac cunoscute se vor a arăta ce destine pot avea unele persoane, familii...Mulţi alţii înaintea mea au scris nenumărate rânduri despre astfel de destine, dar ce găsesc eu diferit e faptul că toate personajele mele sunt sută la sută reale, trăirile lor deasemeni, trăiri care pentru unii dintre ei au constituit adevărate drame intr-o perioadă a existenţei lor; nu doar că i-am cunoscut personal mă determină să aleg asemenea subiect ci faptul că toţi au locuit pe aceeaşi stradă! Una nu foarte lungă, nici prea la centru...Fiind o stradă cuprinsă în acele vremuri între gara de nord a Piteştiului şi Şosea (între Abuzul de Apă şi Găvana) şi locuită în mare parte de familii în care s-au frânt destine, bunicul meu dinspre tată o numise Valea Plângerii.
I
VASILE RUSU
Nu ştiu sigur dacă Rusu era numele de familie, dar sigur ştiu că era basarabean; înalt, blond, cu ochi albaştri (poate că din acest motiv i se spunea rusu). De profesie fotograf, în acei ani-1959 si mai departe-profesie independentă; abia pe la sfârşitul anilor ’60 comuniştii au creeat cooperativele meşteşugăreşti desfiinţâd profesii practicate independent ca frizeri, cizmari, croitori, fotografi, depanatori radio-tv ...Vecinul meu Vasile Rusu locuia între familiile Coacă şi Neagu. Avea deschidere mică la stradă, doar cât îi ţineau porţile, 5-6 metri; în schimb avea o curte şi o grădină mai mari decât toţi ceilalţi vecini, dacă avem în vedere că în fundul grădinii era şi un lac, mai mare decât al altor doi vecini, după care toamna recolta papură din barcă şi pe care o vindea dogarilor din Târgu’ din Vale. Să pescuiască cineva in lacul lui, nici vorba! E drept că nici ceilalţi vecini nu dădeau voie.
Recoltarea papurei era un moment la care noi, copiii, asistam cu o mare plăcere. Ni se părea ceva grozav. Toţi am fi vrut să ne plimbăm cu barca, dar nea Vasile nu ne dădea voie în curtea şi grădina lui, asistând de pe malul lacului lui Căpitănescu despărţit de-al lui nea Vasile doar de un gard de plasă de sârmă; vădit nu iubea copiii, lucru de ne-nţeles de mine nici atunci şi nici azi, cu atât mai mult cu cât ce vreau să povestesc despre el e total contradictoriu!
Între porţile de la stradă şi casă avea o curte mare cu grădiniţă de flori foarte frumos îngrijită de tanti Cati. Tanti Cati era soţia lui nea Vasile pe care noi toţi copiii de pe stradă o iubeam nespus! Nu doar pentru că era foarte frumoasă (toţi ziceam că e zâna din poveştile care ni le spuneau părinţii şi bunicii) cu păr blond, lung şi buclat ci şi pentru că, spre deosebire de nea Vasile, ea iubea copiii! La fiecare două-trei zile facea placinte la cuptor. Nouă, copiilor, de cum ne mirosea numai pe la poarta lor ne găseam de joacă! Şi, când le scotea de la cuptor, venea cu o tavă la poartă şi împărţea fiecăruia. Totdeauna ştia câţi suntem şi nimeni nu rămânea fără plăcintă! Mamele noastre mereu o certau pentru asta şi atunci vedeam în ochii ei o umbră de tristeţe; iar noi, în cor, le certam pe mame că “de ce o superi pe tanti Cati, că ea ne iubeşte!…” Şi chiar ne iubea! Stătea cu noi de vorbă, celor prea mici le ştergea năsucurile, le punea în ordine hăinuţele, ne spunea scurte poveşti…Era pentru noi toţi “marea încântare” şi nu era unul să n-o iubească şi să nu aştepte ziua următoare pentru a o vedea din nou si a fi mângâiaţi de ea.
Şi a venit şi ziua tristeţii! Era de după moartea lui Gheorghiu-Dej!
Doamne, ce m-am speriat atunci! În ziua înmormântării lui Dej! Copil de nici şase ani, în ziua respectivă cam pe la amiază, plecasem de la “mama Maria” spre casă. Când aud nişte bubuituri groaznice pentru mintea şi simţirea mea de copil. Se cutremura pământul! Mă dureau urechile! Aveam impresia că tot cerul s-a rupt! Tunetele auzite de mine până atunci mi se păreau nişte pocnituri din degete. M-am lipit de gardul lui Coacă, mai că trecusem printre uluci! Când în sfârşit s-au terminat am rupt-o la fugă acasă. Sora mea, care e mai mare decât mine cu unsprezece ani, când a văzut că tremur tot mi-a zis:
-Nu te speria, Nănuţă, au tras cu tancurile de moartea lui Gh. G-hiu –Dej! Aşa se face la conducători!
Aşa s-o fi făcând dar eu tot inspăimântat am rămas! Şi l-am blestemat multă vreme pe Dej c-a murit, nu doar eu ci şi ceilalţi copii de pe stradă. De ce? Pentru că acele salve de tun trase de pe tancurile unităţii din Trivale au marcat dispariţia lui tanti Cati! Mare jale pe noi toţi! Nu ştiam ce s-a petrecut cu ea, unde e, de ce nu mai apare? Părinţii noştrii nu se oboseau să ne spună nouă ce s-a întâmplat. În acele timpuri copiii nu aveau voie să stea între “oamenii mari”, mai ales când se colportau “bârfe de salon”!
N-a trecut mult şi am aflat! Noi, tot dând târcoale pe la porţile lui nea Vasile, vedem intr-o bună zi că din maşina lui coboară o altă femeie! Privită cu ochii vârstei de acum, trebuie să recunosc că nu era deloc urâtă, ba chiar frumoasă, elegantă. Dar atunci şi eu şi ceilalţi o vedeam urâtă! Şi toţi o uram! Nu pentru că ea nu ne dădea placinte! Pe tanti Cati am fi iubit-o si fără plăcinte! Ea ne iubea, vorbea cu noi, ne mângâia…”Cati” asta nouă nu ne băga în seamă. Deşi la oraş, părinţii ne obligau să dăm “săru’-mâna” vecinilor, să nu-i “facem de râs”. Ea nu avea bunul simţ să ne răspundă! Cu atât mai mult nu ne plăcea de ea!
E! Dar a trecut şi iarna, a reînviat natura…a dispărut şi noua “Cati”! Abia peste câteva zile am realizat noi că n-o vom mai vedea! Credeţi că a părut rău cuiva? Deloc! Iar am început să dăm târcoale porţilor lui nea Vasile, în speranţa întoarcerii lui tanti Cati! Nici unul dintre noi n-o uitase si toţi speram că va reveni!...Vise deşarte!
Într-o altă zi coboară din Moscvici-ul lui nea Vasile altă “Cati”! Asta chiar era urâtă! E, nu chiar!Înaltă, slabă, roşcată, pistruiată…Dar măcar ea ne băga cât de cât în seamă:
“-Săr’na” , cu juma’ de gură.
“-Să creşteţi mari”…
Şi înaintea venirii primăverii nea Vasile făcea mare botez mare primului său băiat! Cort mare-n curte, lăutari şi invitaţi de nu-i mai încăpeau cortul şi curtea; stăteau porţile larg deschise…atunci a fost prima oară când ne-a primit, pe noi, copiii din vecini, nea Vasile în curtea sa si ne-a servit cu prăjituri si siropuri cu sifon! Mare bucurie pe noi! Şi n-am mai intrat pană-n următoarea primăvară, când nea Vasile boteza al doilea băiat! Şi în vara anului următor să ajungem să şi vedem băieţii lui nea Vasile, care tare mândru mai era! Pfui! Ce urâţi ni se păreau nouă! Roşcaţi şi plini de pistrui ca mama lor! Nimeni dintre noi nu văzuse pistruiaţi până atunci şi roşcaţi!
Mama lor, oricum, prea mult nu s-a bucurat de ei! Când cel mic a împlinit trei ani a dispărut şi ea. Abia atunci ni s-a dezlegat nouă misterul! Cum şi noi mai crescuserăm, vârstnicii ne-au explicat:
Nea Vasile dorea să aibă copii! După un număr de ani, tanti Cati neputând procreea, a divorţat de ea. În schimb i-a cumpărat casă nu ştiu pe unde. Că doar făcuseră impreună casa de pe strada noastră! Pe cea de-a doua “Cati” la fel a lăsat-o; dacă în primul an n-a rămas însărcinată, n-a fost dispus să mai aştepte, însă n-a “înzestrat-o” şi cu casă. Dar cu “Roşcata Cati” altfel a stat treaba! Vorbeau adulţii că ar fi fost “damă de consumaţie” şi că nea Vasile i-ar fi propus un târg: dacă îi face doi copii, măcar un băiat, el îi cumpără casă. Acum nu ştiu cât poate fi de adevărat, dar ce e adevărat în povestea asta e că într-adevăr nea Vasile i-a cumpărat o casă, nu oriunde ci în Valea Ursului! Un loc pitoresc la poala padurii Trivale, popas turistic, unde i-a rezolvat şi loc de muncă.
Acum, la vârsta deplinei maturităţi, mă întreb: de ce viaţa unei femei nu doar frumoasă dar şi iubitoare de copii căreia nu i-a fost dat să procreeze dar a cărei stări materiale şi de familie nu se vedea a-i lipsi ceva -doar copiii- a trebuit să se destrame, situaţie care desigur a marcat-o sufleteşte in mod profund? Dacă noi, copiii de-atunci, am suferit mult pierderea ei, ce va fi suferit ea? Am convingerea că, sufleteşte, viaţa ei s-a frânt de la tinereţe! Căci, în mod sigur, l-a iubit pe nea Vasile! Era un bărbat frumos, cât l-am cunoscut ca vecin, fără vicii, de stare materială…ce să mai vorbim(!), pentru acele vremi era de invidiat!
Şi e doar una dintre vieţile frânte de pe strada mea!...