O cronică maghiară redactată în limba latină în a doua jumătate a secolului al XII-lea, așa numita "Cronică a lui Anonymus" (Faptele Ungurilor -Gesta Hungarorum), relatează câteva episoade ale primului contact al ungurilor cu spațiul transilvănean. Acesta este izvorul cel mai important care atestă structurile politice care au existat în regiune în momentul venirii ungurilor.
După relatarea victoriei de lângă Meseș asupra trupelor lui Menumorut, este descrisă Transilvania, ţara de peste păduri. Aici stăpânea un anume Gelu, român. La cererea lui Tuhutum, a fost trimis un spion în ţara lui Gelu. Acest spion a relatat la întoarcere despre bogăţia ţării lui Gelu, care era locuită de români şi slavi (Blasii et Sclaui), care nu aveau alte arme decât arcul cu săgeţi. În continuare este povestită bătălia dintre trupele maghiare şi cele ale lui Gelu, ducele românilor. După victorie Tuhutum s-a stabilit în ţara lui Gelu...
Moartea lui Gelu
GEORGE COŞBUC
Răzleţ din oştirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Si piere.
Din rană şi-ar smulge săgeata
Şi n-are putere.
Pierdut-a şi oaste şi ţară.
E noapte-n văzduhuri; şi rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbeşte cu calul:
Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci ranele-mi sapă mormântul,
Degeaba împrăştii tu vântul
Din coamă, piciorul tau scurmă
Degeaba pământul.
Mă chemi prin nechezuri păgâne
Şi parcă zici: Vino, stăpâne!
Vezi, picură ranele tale
Şi neguri se-nalţă din vale,
E noapte, şi ziua de mâine
Ne-ajunge pe cale!
Trei suliţi făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;
Tu-ţi rupi cu picioarele frâul
Las, murgule, las să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cât va cuprinde
Mantaua, deasupră-mi o-ntinde
Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă.
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi-aruncă-mă-n groapă.
Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivăţul iernii
Ca-n taberi al cailor tropot;
Iar veşnicul apelor sopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii
O rugă de clopot.
Şi, poate, sosi-va o vreme
Când munţii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbaţii-n şiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trăi, frăţioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ţi pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, şi-atunci eu din groapă
Cunoaşte-ţi-voi glasul!
Şi-armat voi ieşi eu afară,
Şi veseli vom trece noi iar
Prin suliţi şi foc inainte,
Să ţie protrivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de ţară,
Şi morţii-n morminte!
El zice, şi mâna si-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, şi trist el aşează
La pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.
Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteste
Pădurea, când ploaia soseşte,
Aşa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, şi creşte,
Mai iute, mai tare.
Şi iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morţii ce-şi lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de tutindeni, de pare
Că-i varsă pământul.
Arcaşii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oştirea duşmană.
Şi, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii
Cu spăzile-n gură.
Năvalnic s-apropie paşii,
Şi-n goana lor cantă arcaşii,
Şi-aşa de sălbatic li-e cântul
Din piele de urs au vestmântul,
Şi-n bărbile lor incâlcite
Se-mpiedică vântul.
Iar Gelu-auzindu-i prin zare,
De spaimă şi groază tresare
El moare! Si cântă păgânii!
N-au Domn şi n-au ţară românii,
Şi-aduşii de vânturi în ţară
Sunt astăzi stăpânii!
Şi-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Si nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adanc să străbată?
Şi Gelu le judecă toate:
Se-nalţă proptindu-se-n coate
Si-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul şi-l prinde,
Şi-nvârte săgeata şi-o scoate
Din rană, şi-o-ntinde:
Şi vâjaie slaba sageată
Cu gemetul mortii deodată
Arcaşii trec repezi in cale,
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Şi-oştirilor sale!
Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima noptii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarăşi de zece,
Şi scade, şi piere, şi trece,
De dată din urmă răsună
Tacerea-mprăştiată s-adună
Şi-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.
Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Sta-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; şi trist el aşează
Pe pieptul stăpanului capul
Si astfel veghează.
Iar apa la maluri se frânge
Şi cade pe spate şi plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi-aruncă-mă-n groapă!
Doamne,ce versuri!